Revista "Biruinţa"

În toate cântările de la Bunavestire se face stăruitoare amintire despre Sf.Fecioară Maria, în contrast cu Eva strămoaşa noastră prin care a intrat păcatul în lume.Hristos este numit”noul Adam, iar Maica Precistă, noua Evă”.Făcînd deosebirea că Iisus este Adam cel nou, nu cel robit de moarte şi de păcat, iar Sf.Maria este noua Evă,prin care a venit mântuirea, nu osânda ca şi prin cea dintâi.

Femeia fiind o cauză a păcatului strămoşesc, dar i s-a dat şi făgădiunţa că va naşte pe Mîntuitorul: ”Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie – a zis Dumnezeu către şarpe – şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu-i vei înţepa călcâiul” Fac.3,15. Aşa după cum Eva a fost prima femeie a neamului omenesc spre păcat şi moarte aşa Sf.Fecioară este mama neamului omenesc spre viaţă şi mântuire.

La cumpăna vieţii în vremuri grele diferiţi oameni au rostit cuvinte rămase de pomină. Clipa de mare răscruce a vieţii Născătoarei de Dumnezeu ca şi istoria neamului omenesc este momentul când îngerul Gavril i-a anunţat împlinirea făgăduinţei făcute încă în rai „iată vei zămisli şi vei naşte Fiu şi-i vei pune numele Iisus” Lc.1,31. În acel moment soarta omenirii depindea de răspunsul pe care avea să-l dea smerita fecioară. „Iată roaba Domnului fie mie după cuvântul tău”. Lc.1,38.

Aşa a intrat Sf. Maria în iconomia mântuirii noastre: „ca mamă a Fiului lui Dumnezeu pe care l-a urmat în toată viaţa lui şi lângă cruce când toţi l-au părăsit” Ioan 19,25.Nimeni nu-i poate tăgăduii acest merit, aşa după cum l-a ferit de mânia lui Irod pe Iisus tot aşa a suferit cu el şi la răstignire. Toate loviturile primite de Fiu şi asupra mamei cădeau, aşa după cum îi profeţise bătrânul Simeon de mult: „sabia durerii a trecut prin inima ei” Lc 2,35.Cu aceasta inimă sfâşiată de durere îşi privea Fiul răstignit pe cruce: ”Deci Iisus văzînd pe mama sa şi pe ucenicul pe care îl iubea, stînd acolo a zis mamei sale „Femeie iată fiul tău”. Apoi a zis ucenicului”iată mama ta” Şi din ceasul acela a luat-o ucenicul la sine” Ioan 19,26-27.

Prin cuvintele din urmă ale lui Hristos ea devine maica noastră duhovnicească a tuturor oamenilor pentru veşnicie, aşa după cum Eva cea veche ne este maică trupească. În toate cântările bisericii ea este numită Maica Domnului şi a noastră. Ea se dovedeşte prin dragostea ce o are pentru noi fiii săi: prin ajutorul ce ni-l dă; prin durerea ce-o simte la nenorocirile noastre; şi prin mijlocirile la Fiul său pentru noi. Ea străluceşte între sfinţi ca lumina între stele. Dar precum luna e mai aproape decât oricare de pămîntul nostru, aşa şi Maica Domnului e aproape de bucuriile şi durerile noastre. După cum luna îşi revarsă pe pămînt lumina pe care o primeşte de la soare aşa şi Maica Sfîntă revarsă asupra noastră harul lui Iisus, Soarele Dreptăţii. Între icoanele care o înfăţişează pe Maica Domnului există şi o icoană care ne-o înfăţişează cu trei mâini, două îl ţin pe Fiul său iar a treia e liberă. Această mână liberă ne protejează pe noi oamenii de pe pamânt, aceasta e mâna care ne mângâie, ne şterge lacrimile, este mâna care duce rugăciunile noastre la Fiul său şi Mântuitorul nostru, este şi mâna care a coborît şi coboară mereu harul lui Dumnezeu peste noi cei păcătoşi.

Prot.Drăghicescu Petru paroh Toracu Mare

 Gândurile unui călător ce merge… tot acasă

Mulţi sunt din cei ce spun: ce mare lucru e un cor, oricine poate să cânte ţi să se roage. Vă spun eu că asemenea oameni sunt doar nişte cârcotaşi. Şi-mi susţin cele de mai sus cu bucuria ce am trăit-o în ziua de 30 ianuarie 2008, la Toracu Mare în Banatul sârbesc. Pentru că în ziua aceea binecuvântată, în care prăznuiam pe Sfinţii Trei Ierarhi, corul „Armonia” ( corul de bărbaţi ) îşi sărbătorea „hramul”.
A fost ideea protopopului de Torac, a părintelui Petru Drăghicescu, ce conduce din punct de vedere religios, pe mândrii bănăţeni din pusta Banatului, ca în acest an, la praznicul Ierahilor şi Învăţătorilor Ortodoxiei să ne aducem aminte împreună de cei peste o sută ţi cincisprezece ani de activitate corală din cafasul ( locul corului) falnicei Biserici Româneşti din localitate. Ideea de sărbătorire a corului a prins viaţă în anul 1933 şi de atunci şi până acum, torăcenii mari nu au uitat să-şi sărbătorească oamenii ce înfrumuseţează slujbele din duminici şi din sărbători. Şi nu au uitat niciodată să-i pomenească întru veşnică amintire pe cei ce au cântat în cor, iar acum cântă la poalele Tronului Ceresc.
Aşa s-a întâmplat şi acum. Am purces de dimineaţă din capitala Banatului de Munte, Reşiţa, ca să ajungem la vremea cuvenită în satul din Banatul de Câmpie. Am străbătut câmpia timişană şi după ce am lăsat ţara şi am trecut „ca fluturii prin vămi”, cum ar spune prietenul meu Nicolae Sârbu, directorul Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” din Reşiţa, am străbătut şi cei câţiva kilometri prin Serbia şi am ajuns în curtea primitoare a Părintelui şi a Doamnei preotese Drăghicescu. Mă obişnuiesc deja cu realitatea comportamentului primitor al acestei onorate familii şi constat pentru a nu ştiu câta oară că poarta „avliei” casei parohiale este larg deschisă. Mi s-ar fi părut ireal să nu fie aşa !
Acolo, o surpriză plăcută: îl întâlnesc pe părintele Ion Mermeze, acum preot în Ghiroda Timişoarei, dar originar tot… din Banatul de Munte. De fapt ne întâlneam la sărbătoarea corului torăcean trei preoţi veniţi din România, foşti colegi de Seminar teologic în cetatea vechii Episcopii a Caransebeşului şi Vârşeţului, slujitori acum la Altarele străbune acolo unde ne-a împărţit Dumnezeu, dar dornici de a păstra legăturile Ortodoxiei noastre şi peste fruntariile ce, omeneşte, ne despart.
Familia părintelui Drăghicescu ne-a primit ca de obicei: cu braţele deschise, iar credincioşii din biserică şi coriştii mai ales, ca şi când ne-am fii despărţit ieri. Sau mai de grabă, ca şi când am fii de acolo. Această primire m-a făcut să-mi amintesc de o altă Sfântă Liturghie, săvârşită la fraţii români din Micherechiul din Ungaria, unde Episcopul de atunci al românilor de acolo, Prea Sfinţitul Sofronie, ne îndemna pe noi, cei veniţi din România, să considerăm că… am venit acasă! ACASĂ, adică în orice loc unde românii se roagă şi cântă lui Dumnezeu ROMÂNEŞTE !
Am început slujba, ne-am rugat, ne-am îmbrăţişat în „sărutul păcii” şi am predicat la vremea îndătinată, celor ce au găsit răgaz să vină. Şi înainte de „cuvântările de sfârşit”, săvârşim parastasul „mare” pentru cei peste o sută de corişti ce au trecut la cele veşnice. Se împlinea ceea ce trebuia : ridicăm coliva, noi cei vii, pentru cei morţi şi ne rugăm ca Dumnezeu, în marea Lui Iubire, să-i aşeze în locaşul drepţilor. Şi gata… slujba s-a terminat Fraţii noştri catolici ar zice: „Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace ”. Să fie veşnică pomenire coriştilor din Toracu Mare!
Aducându-ne aminte cu pioşenie de cei ce au fost şi pe care îi mai păstrăm în inimă şi în gând, ne întâlnim cu toţii, mai apoi, la sala de protocol a casei parohiale. Acolo, prin purtarea de grijă a aceloraşi buni ţi inimoţi corişti, discutăm şi ne cunoaştem mai bine la … „un pahar de vorbă”.
Spre seară plecăm spre casă cu bucuria unei zile pline de rugăciune şi cu regretul că nu am avut mai mult timp. E vreme de iarnă, iar drumul până acasă e lung.
Ne îmbrăţişăm şi promitem că vom face tot ce putem ca asemenea zile să le mai sărbătorim cu bucuria lucrului bine făcut. Pentru că „Dacă Dumnezeu e cu noi, cine ar putea fi împotrivă?”
Mulţumesc torăcenilor mari! Mulţumesc Părinte Drăghicescu !

Pr. Petru Berbentia
Parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Govândari”
Reşiţa

Aşa cum foarte bine se ştie, Sfintele Taine sunt şapte la număr: Botezul, Mirungerea, Pocăinţa (Spovedania), Euharistia (Împărtăşania sau Cuminecătura), Hirotonia (în cele trei trepte: a Diaconiei, a Preoţiei şi a Arhieriei), Cununia (Nunta) şi Maslul.

În simbolistica Vechiului Testament, numărul lor corespunde celor şapte daruri ale Duhului Sfânt din Is.11,2-3: „Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu [....]”.

Tot simbolic, Sfintele Taine au fost prefigurate în întregul cult divin public al Vechiului Testament, prin sacrificiile, ceremoniile, ungerile, binecuvântările, sfinţirile, spălările şi stropirile rituale, precum şi prin alte elemente cu caracter simbolic-prefigurativ, cum ar fi: cele şapte coloane pe care Înţelepciunea şi le dăltuieşte spre a-şi consolida „locuinţa” sa (Prov.9, 1-6); cele şapte candele ale candelabrului din aur, pe care Profetul Zaharia le-a văzut în vedenie strălucind, nelipsind din ele undelemnul şi fiind mereu aprinse (Zah. 4, 1-4 ş.u.).

Singurul text vechitestamentar integral tipologic în privinţa Sfintelor Taine, este Ps.22, (Cf.Jacques Marchant, Le candelabre Mystique, Paris, 1864, p.16-17 şi 20-29), care le prefigurează rezumativ pe toate şapte, în cuprinsul lui, astfel:

- în v.2, prin expresia „la apa odihnei”, cu aluzie la „apa vie” din I.4,13-15 şi 7,38-39, este închipuită Taina Sf. Botez;

- în v.3, Pocăinţa este reprezentată prin expresiile „întoarcerea” şi povăţuirea [....] pe căile dreptăţii”, cu rezonanţe în textele din: Mt 8,8; Lc.1,16-17; 15,7-21 şi 17,4;

- în v.5: „toiagul şi varga” sunt însemnele Preoţiei, reprezentând învestitura pastorală (sf.v.1; Lev.17 şi I.P.5,1-5);

- în v.6, a: „masa gătită” are o dublă semnificaţie: în relaţie cu Mt.22,2u., reprezintă Sf.Taină a Cununiei, iar raportată la Lc.14,16 ş.i., semnifică Sf.Eutharastie;

- în v.6, b: expresia „ungerea cu undelemn” ilustrează fie Taina Sf.Mir (cf.I.2,20,27), fie Sf.Maslu (cf.Mc.6,13; Iac. 5,14);

- tot în v.6, b, „paharul” menţionat aici şi corelat cu I.Cor.10,16 şi 11,25-29 reprezintă clar şi indiscutabil Sângele Domnului doin Sf. Euharistie.

În cuprinsul Noului Testament, pe lângă sensul lor plenar, camodalităţi concrete de exprimare a „închinării în duh şi în adevăr” (I.4,23-24), sau a „închinării celei duhovniceşti” ( din Rom.12,1 ş.u), Sfintele Taine mai au şi alte semnificaţii teologice, desemnând gradual: naşterea, creşterea şi desăvârşirea religioasă şi morală a credinciosului creştin cf Învăţătura de credinţă ortodoxă, Ed.a II-a E.I.B.M., BOR, Bucureşti, 1966, p.145), precum şi consacrarea lui ca „jertfă vie”, dedicată fiinţial lui Dumnezeu.

În acest sens, socotim că este necesar şi util să facem o prezentare textuală, reprezentativă, a acestor înţelesuri duhovniceşti, pe care Dintele Taine le aveau întocmai ca şi astăzi – încă de la început, în Biserica primară, înţelesuri pe care cărţile Noului Testament ni le-au păstrat intacte, oferindu-ni-le cu toată generozitatea:

1. „Naşterea duhovnicească” dobândită de omul credincios prin Taina Botezului:

a)I 3,3-8: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu [...]”

– „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu [...]”

– „[...] şi ce este născut din Duh, duh este [...]”

– „Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte [...].Astfel este cu oricine e născut din Duhul.”

b.) Gal. 4,19: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii voastre, până ce Hristos va lua chip în voi!”

c.) Tit. 3,5: „El ne-a mântuit [....] prin baia naşterii celei de a doua [....]”.

2. „Creşterea”; „întărirea”; „confirmarea” şi „amplificarea” vieţii creştine, prin Taina Sf.Mir:

a.)Lc.24,49: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”.

b.)I.7,37-39: „[...] Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El [...]”.

c.)F.A.1,8: „Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi [...]”.

d.)F.A.2,2-4 şi 17: „[...] Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt [...] Iar în zilele din urmă [...], voi turna din Duhul Meu peste tot trupul [...]”

e.) II Cor 1,21-22: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi [....] şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetlui pe noi şi a data Arvuna Duhului, în inimile noastre.” (cf.Efes.1,13-14).

f.) II 2,20,27: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt [....]” ; „[...] ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi [...], ungerea Lui va învăţa despre toate [...]”.

3. „Hrana” sufletească a Sf.Euharistii:

a.) I 6, 33-58: „[...] Eu sun Pâinea vieţii [...] Eu sunt Pâinea ce S-a coborât din cer [....].Eu sunt Pâinea cea vie [....], dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi [...] Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El [...] şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine [...]. Cel ce mănâncă Această Pâine va trăi în veac.”

b.) I Cor.10,16-17; 11,23-30: „Paharul binecuvântării [....], nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? [....] Luaţi mâncaţi; Acesta este Trupul Meu [...] Acest pahar este Legea cea Nouă întru Sângele Meu [...] Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni [...]

(va urma)

Prot.dr.Ioan Bude

“SECOLUL XXI VA FI RELIGIOS SAU NU VA FI DELOC” André Malraux

E s e u d e s p r e D u m n e z e u

(urmare din numărul trecut)

II

Cine poate rămâne astăzi indolent şi nepăsător în faţa unui fenomen care, după umila mea părere, afectează destinul civilizaţiei pe planeta noastră Terra ? Este vorba de declanşarea aprigei bătălii dintre creaţionism şi evoluţionism (varianta cea mai modernă a străvechiului conflict teism – ateism) bătălie care la noi a dobândit în intensitate şi amploare după introducerea religiei în instituţiile şcolare.

Nimic nou sub soare… am putea spune. Lumea se împarte iarăşi în două tabere disputându-şi (pentru a nu ştiu câtea oară) destinul de a fi sau de a nu fi al Dumnezeului în ceruri. Se împarte lumea însă se împarte şi personalitatea noastră în două, mai ştiinţific spus se dedublează în „Homo duplex”, atunci când prind a se război în noi înşine cele două principii – divin şi păgân. (Şi aici putem spune: Toate-s vechi şi nouă toate). Dacă totuşi insistăm asupra unei noutăţi sub soarele vremurilor noastre, aceasta ar putea fi coabitarea sub acoperişul aceleaşi instituţii şcolare a adevărului ştiinţific şi adevărului religios… luând de astă dată forma unei ireconciliabile lupte – în numele şi pentru educaţia elevilor şcolari minori… În timp ce elevii noştri merg liniştiţi la şcoală şi aşteaptă să crească. Ei deocamdată nu se pot raporta critic nici la programa şcolară, nici dacă strămoşii lor Adam şi Eva sunt rod al creaţiei lui Dumnezeu sau provin de la năstruşnica maimuţă. (Noutatea este că adevărul ştiinţific se simte mai puternic ca oricând în istorie şi nu mai doreşte o coexistenţă paşnică şi egală cu cel religios!).

Până şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a cerut ferm statelor membre să elimine din curicula şcolară predarea teoriei creaţioniste ca disciplină ştiinţifică - generatoare de confuzie în mintea elevilor, care nu ar mai putea face distincţie între credinţă şi ştiinţă…

Asupra proiectului de educaţie religioasă în şcoli au fost solicitaţi să-şi exprime punctul de vedere somităţi din lumea ştiinţifică, reprezentanţi ai clerului, filosofi, experţi în domeniu – pedagogi, sociologi, psihologi şi nu în ultimul rând cadre didactice şi părinţii copiilor. Doar… doar… se va găsi norocoasa formulă a triadei paşnice: „Democraţie, Ştiinţă, Religie”. Oricum măsurile vor duce la sensibilizarea etică a conştiinţei adulţilor vis-a-vis de fragilitatea imaginaţiei infantile.

Să ne transpunem acum în situaţia elevului:

La ora de religie elevul învaţă cum Dumnezeu a creat lumea în 6 zile… mai întâi a separat lumina de întuneric, apoi elevii urmează a învăţa din Cartea Facerii a Bibliei cum s-a desfăşurat zi de zi scenariul actului creator – bineînţeles, ce-a de-a şaptea zi urmând a fi declarată drept zi de odihnă cerească şi mai apoi pământească. Cea mai superbă, generoasă şi grandioasă operă de creaţie universală, izvorând din voluptatea dragostei divine, trebuia să fi avut loc (părerile diferă) înainte cu cel puţin 10.000… sau cel mult 20.000 de ani. (Din motive de analogie simbolică să încercăm a pune data Genezei în concordanţă măcar cu primele trei cifre ale Big-Bang – ului şi să optăm în favoarea unei probabile date a creaţiei lumii înainte cu 13,7 mii de ani).

Totodată, la aceeaşi şcoală, acelaşi elev, la orele laice va învăţa cum Lumea sau Cosmosul a apărut prin… sau de la… sine însuşi… înainte hăt cu atât de mulţi ani – încât devin inimaginabili pentru mintea unui elev. Cele dintâi forme primitive de viaţă pe Pământ au apărut (din supa primordială) înainte, să zicem, cu 3… 2… 1 miliard de ani; supuse apoi procesului de evoluţie au traversat cine ştie câte faze ale (oarbelor) mutaţii şi ale selecţiei naturale până să atingă nivelul florei şi faunei contemporane. Şi, iată, ne-a fost dat, în cele din urmă, să avem parte şi de ultimul salt evolutiv, cel mai nobil şi spectaculos din Cosmos, geniala apariţie a omului din maimuţă – ruda noastră cea mai apropiată… Ce să mai creadă bietul elev ? Când cele două teorii încep a se bate cap la cap în inocenta minte a micuţului şcolar ! Abia mult mai târziu… îi va fi la îndemână „colacul de salvare” aruncat pentru naufragiaţii intelectuali de către marele filosof Descartes : „Mă îndoiesc deci exist !”

În ciuda surprizelor şi incertitudinilor care ne aşteaptă învrednici-ne-vom şi noi să înaintăm pe „drumul îndoielilor” hotărâţi de a pătrunde în miezul viu şi mereu în clocot al celebrei dileme ontologice (teism – ateism), dilemă ce poate fi supranumită şi „antinomia antinomiilor” şi care de la începutul formării conştiinţei noastre de sine… de natură… şi de Dumnezeu… a tot pus la cea mai grea încercare judecata şi gândirea umană.

Aici autorul acestor rânduri îşi va lua un mic respiro pentru a face cunoscută cititorilor statornica sa dorinţă de a se înrola voluntar de partea celor mai slabi (adică în Oastea Creatorului) – din moment ce suntem trăitorii unei lumi materializate şi secularizante în care Dumnezeu pierzând bătălie după bătălie, aici pe Pămînt, a ajuns să fie declarat eroare naturală sau mit primitiv ce poluează noosfera… riscând a fi în acest umil hal excomunicat din Universul Lumii Existenţiale – aşa cum propovăduiesc în predicţiile lor neîduplecaţii combatanţi ateişti.

Miza este mare iar mesajul nostru participanţilor la această luptă dreaptă, democratică şi revelatoare – pentru un dublu adevăr universal – este să fie acei bravi cavaleri ce-şi vor alege scut şi sabie exclusiv din panoplia armelor raţiunii lucide şi a intelectului original şi creator. Sapienti sat !

…………………….

Acestea fiind spuse, să trecem acum de la vorbe la fapte de vitejie spiritual-intelectuală (virtutis ergo) dat fiind că asupra noastră s-a ridicat, mări, o armadă ateistă, înarmată până în dinţi cu cele mai noi şi sofisticate argumente ştiinţifice – socotind că tocmai acum , la început de secol şi mileniu, a sosit momentul istoric oportun să dea lovitura de graţie Divinităţii şi să elimine definitiv din ecuaţia existenţială (marea) necunoscută numită „Dumnezeu”!

O tranşantă replică din partea opusă a baricadei nu a întârziat să apară: „Nu!… Nu!… Nu!… Nu ne va fi dat vreodată nici nouă, nici oricărei civilizaţii cosmice (ipotetice) să putem învinge pe Dumnezeu!” (Este una din legile de căpătâi ale Universului). Să nu mai spunem aidoma unor atei postmodernişti: …Să ucidem sau să semnăm actul de deces al Divinităţii!!! Ar fi cea mai mare crimă din Univers! Iar noi din Homo sapiens sapiens am deveni „Homo sapiens degeneris”… Pentru că lumea ar rămâne decapitată, în timp ce tentativa de deicid ceresc ni s-ar întoarce ca un bumerang transcendental şi… tare ne vom mai teme să nu intre în rezonanţă providenţială cu mesajul lui André Malraux din supratitlul textului. Avem şi noi românii aici un străvechi şi de toată luarea aminte proverb: „Cine sapă groapa altuia…”

Promovând o atitudine împăciuitoare şi pătrunşi de un sentiment de evlavie creştinească încumeta-ne-vom, la rândul nostru, să venim cu propunerea unui original proiect de „PAX ONTOLOGICA”. O odă a bucuriei dedicată fiinţării universale. Trebuie găsit doar acel diapazon orfic în stare să armonizeze două concepte discordante şi să împace două adevăruri zise ireconciliabile.

Dar despre proiectul mai sus enunţat, respectiv despre unica posibilă soluţie filosofică, în stare să pulverizeze antagonismele şi să demonstreze, odată pentru totdeauna, legătura logică indisolubilă dintre adevărul religios şi adevărul ştiinţific, (adevăruri autentice, complementare) şi… pe cale de consecinţă, despre justificarea predării în şcolile noastre a ambelor teorii, creaţioniste şi evoluţioniste – vom relata în numărul viitor.

- va urma -

Horia Th. LELEA

Din ciclul,, Ginduri pentru sensul vietii”

Demn,de multe ori demn,este acela ce nu-si iroseste vremea in zbuciumul unei lumi corupte,nepierzindu-si pretioasele clipe ale vietii in tulburi si trecatoare preocupari.Demni sint aceia ce isi inchina darul vietii Celui Prea Inalt,slujind Lui si semenilor contribuind astfel,calauziti de Duhul Sfint,la marea opera de mintuire.Cit de mareata si plina de sens este vesnicia comparativ cu limita unei vieti pamintesti numarata pe parcursul citorva ani buni,decenii-traind mereu cu sperante;ani parcursi alaturi de bucurii ori completati de dureri fizice sau de ordin sufletesc.

Inteleptii lumii graiesc vrute si nevrute promitind bunastare si belsug,uneori aducind incercari si deznadejde in plan social si peste care,spun ei,vom trece doar incercati de broboane de sudoare sau… niciodata.

“Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii”care se revarsa cu adevarat peste ,,luminatorii”putini de la marginea veacului acestuia atit de controversat,insa mereu in oferirea unor vagi si indepartate sperante.Viata de credinta imputinindu-se ne face sa uitam adesea de ,,propovaduitori drepti”din trecut sau din prezent, ignorindu-I adesea.Asa ne trezim cu ani ce apasa pe umerii nostrii,cintarind putinatatea binelui pe care ar fi trebuit sa il implinim insa indiferentismul parca nu ne da pace.

Slava Cerescului Parinte se lasa asteptata in inima noastra vazindu-ne zgircenia cu care ne dedicam Lui,uitindu-ne adevarata menire si identitate(de crestin)in preocupari fara de sens si ajungind la concluzia ca pentru suflet nu am reusit sa facem prea mult.

Egoism,indiferenta,uitare?Poate la un loc toate acestea ne umbresc idealul propriei mintuiri peste care troneaza eu-l personal,orbitor si nimicitor.Cit mai avem in preajma,,luminatori”sa-i purtam pe bratele inimii noastre facind loc mesajului lor aducator de vesnicie.Marturia acestora ne obliga mereu.

“Luminatori””la marginea unui veac prabusit,in disperare,sint printre noi facindu-si datoria pe care o avem fiecare defapt-trebuie sa le facem loc aproape de noi incercind sa intelegem grija cu care vor sa ne aduca binele ceresc.

pr.stavrofor,Radu Botis
http://www.radubotis.ro

“Ca cei ce aţi fost, întocmai la obicei cu Apostolii lumii îivăţători, rugaţi-vă Stăpânului tuturor să

dăruiască pace lumii şi sufletelor noastre mare milă.”

Biserica ortodoxă română în ziua de 30 ianuarie prăznuieşte pe sfinti trei ierarhi Ioan Gură De Aur,Vasile Cel mare şi Grigore de Dumnezeu cuvântătorul.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia in 354, tatăl său Secundus, a fost mare dregător militar, a murit la scurt timp după naşterea copilului, mama sa Antusa a rămas văduvă la 20 de ani şi s-a dedicat cu mare râvnă pentru educarea fiului său, care primele învăţături de credinţă le-a primit de la mama sa.

Botezul la primit pe la 372 de la Meletie episcop de Antiohia care în 381 îl hirotoneste diacon, iar în treapta preoţiei va fi hirotonit de către episcopul Flavian în 386,şi primeşte misiunea de predicator, geniul şi arta sa oratorica îi va duce numele până departe.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397 Sf. Ioan a fost numit episcop de capitală iar în 26 februarie a fost hirotonit patriarh al constantinopolului. Pe timpul păstoriri sale ca patriarh a fost exilat de două ori. Primul era din ordinul împăratului pentru că a refuzat să se prezinte la Stejar, localitate aproape de Calcedon, spre a se dezvinovaţi de calomniile aduse de Teofil, episcop de Egipt. Spre sfârşitul anului 403 Sf. Ioan cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei, în cuvântările sale o critică aspru, chiar o compară cu irodiada din timpul lui Ioan Botezătorul, din această cauză este exilat pentru a doua oară in Asia Mică, dar va primi strămutarea în Pityus orăşel la malul răsăritean al Mării Negre, dar în drum spre Pityus în ziua de 14 septembrie 407, Sf, Ioan va muri. Resturile sale pământeşti vor fi depuse la Constantinopol de către împăratul Teodosie II, în Biserica Sf. Apostoli.

Sf. Ioan a lăsat o consemnată operă literară, omili asupra Sf. Scripturi, tratate apologetice, ascetice, morale şi corespondente. Una din cele mai cunoscute opere este “Tratatul despre preoţie”.

Biserica Ortodoxă îl prăznuieste la 13 noiembrie.

Sf.Vasilie sa născut pe la 330, dintr-o familie evlavioasa în Cezarea Capadociei, mama sa era Emilia, iar tatăl său era retorul Vasailie.

Prima educaţie a primit-o în familie de la tatăl său apoi în şcolile din Cezarea, unde la cunuscut pe Sf.Grigorie – teologul, viaţa lor studenţească este un model pentru toţi teologii, ei cunoşteau doar două drumuri: unul care duce la şcoală şi altul către biserică. S-a întors în patrie pe la 335,a profesat pentru putin timp dupa care intra in monahism.A organizat viata monahala obştească, infinţează o mănăstire în pond pe malurile râului Iris, aici el îmbina munca cu rugăciunea, tot odată scrie şi ”Regulile vieţii monahale”.

În 368 cu prilejul unei mari foamete Sf.Vasile a organizat admirabil asistenţă sociala şi a împărţit averea săracilor. În 370 a fost ales episcop-mitropolit al Cezariei. Înfintează institute sociale: azil, spital, spital de leproşi, şcoli tehnice, toate acestea sunt cunoscute sub numele de Vasiliada.

Sf.Vasilie a fost un mare preot, liturghisitor, mare pedagog, prieten, a fost numit ”un roman printre greci”.A murit la 1 ianuarie 379, plâns de toţi şi numit înca de atunci ”Cel Mare”.

A scris foarte mult, în ciuda scurtei sale vieţi, lucrările sale au o importanţă covrşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare parte normative pentru învăţătura ortodoxă. Ele se împart în opere dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântării, pedagogjce, liturgice.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte la 1 ianuarie.

Sf.Grigorie de Nazians s-a născut la Arians, aproape de Nazians, pe la 329-330, era fiul episcopului Grigorie şi a mamei Nona, pregătirea elementară o primeşte în casa părintescă, iar apoi la Cezarea Capadociei, unde-l cunoaşte pe viitorul său prieten Sf.Vasile Cel Mare.

După botez probabil a fost chemat de Sf.Vasile la mănăstirea înfinţată de acesta, unde lucrează împreună la alcatuirea primei Filocali.În anul 361 a fost făcut preot împotriva voinţei sale, probabil la craciun,cand Sf.Grigore fuge in Pont,la Sf,Vasile de unde revine dupa staruinta tatălui său, cu acest prilej rosteşte o celebră cuvântare intitulată “Despre fuga sa”.În 371 este făcut episcop de Sosima.În 27 Noiembrie 380 a fost instalat în scaunul episcopal al Constantinopolui. În 381 este confirmată alegerea sa la sinodul de la Constantinopol, la care i-a parte, După moartea episcopului Meletie al Antiohiei, Sf.Grigorie este chemat să preia prezidenţial sinodul.În 389 va muri în vârstă de 60 de ani în localitatea Arians, locul său natal.

Sf.Grigorie are operă bogată şi variată, este scrisă în proză şi versuri, se împarte în cuvântări, poeme şi scrisori. Este numit un mare poet al bisericii şi al creştinismului, el s-a folosit de vers nu numai pentru a-şi exprima sentimentele personale, ci şi pentru a îmbrăca în ele idei teologice sau filosofice care sub forma aceasta putea circula mai uşor.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte la 25 Ianuarie.

De la cei 3 sfinţi ierarhi şi mari dascăli ai lumii ne-au rămas cele 3 liturghii: liturghia Sf.Vasile se săvârşeşte de 10 ori pe an, în primele 5 dumunici ale postului mare, în joia şi sâmbăta din săptămâna patimilor, în ziua Sf.Vasile, în ajunul naşterii Domnului şi în ajunul Botezului.

Liturghia Sf.Grigorie Teologul se săvârşeşte de obicei miercurea şi vineria în timpul postului mare, lunea şi marţea din săptămâna patimilor, şi în sărbători când cad de luni până vineri în perioada postului.

Liturghia Sf.Ioan se săvârşeşte în toate zilele de duminică şi sărbătoare.

Aceşti trei mari sfinţi sunt patronii şi ocrotitorii multor şcoli teologice, la fel şi a unor coruri bisericeşti. Unul din aceste coruri este şi corul “Armonia” din Toracul Mare care şi-a ales ca patroni şi ocrotitori pe Sf.Trei Ierarhi, în ziua de 30 Ianuarie în biserica din Toracul Mare se savârşeşte un parastas pentru toţi membrii corului care sunt răposaţi, după care toţi cei prezenţi merg la o masă comună s-au agapă frăţească.

Teolog

Cristian Popi

Pentru bănăţenii din România, Comuna Ghiroda şi pentru banăţenii din Serbia, localitatea Toracul Mare, ziua de 23.12.2007 a fost ocazia perfectă de a se realiza întâlnirea dintre două comunităţi surori. Astfel, la invitaţia corului “Armonia”, din Toracul Mare, sub oblăduirea deosebită a Protopopului Petru Drăghicescu, corul mixt bisericesc “Sfantul Gheorghe” din Ghiroda-Veche, condus de preotul paroh Iconom Stavrofor Ioan Mermeze s-a deplasat în localitatea Toracul Mare (Serbia).
Odată ajunşi în faţa Sfintei Biserici din Toracul Mare, ghirozenii au fost întâmpinaţi cu mare bucurie de către torăceni, în frunte cu Prea Onoratul Părinte Protopop Petru Drăghicescu. Apoi bănăţenii aflaţi de o parte şi de alta a graniţei au participat împreuna la Sfânta Liturghie. Aceasta a fost oficiată de către protopopul Petru Drăghicescu şi de către invitatul său din România, preotul paroh Ioan Mermeze. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de corul mixt bisericesc “Sfantul Gheorghe”, dirijat de către doamna profesoară Ana Toroc.
Totodată, la serviciul religios au asistat şi oficialităţi locale, în frunte cu Excelenţa Sa Ambasadorul României la Belgrad Ion Macovei şi cu domnul Todorel Raşa, secretar tehnic în Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia.
După încheierea Sfintei Liturghii, membrii corului “Sfântul Gheorghe” din Ghiroda au participat la evenimentul cultural prilejuit de serbarea a 60 de ani de viaţă şi a 40 de ani de activitate publicistică a fiului satului – domnul Costa Roşu. Cu aceasta ocazie corul mixt ghirozean a reuşit să-i producă o vie emoţie şi o nespusă bucurie domnului Costa Roşu, în momentul în care i-au cântat ‘Mulţi Ani Trăiască’.
Următorul pas al acestei zile speciale l-a constituit masa festivă oferită de către membrii corului “Armonia” din Toracul Mare, fratilor români din corul “Sfântul Gheorghe”, al Bisericii Ortodoxe române din Ghiroda-Veche. Această masă a reuşit să reprezinte nu doar un festin culinar, cât mai ales unul spiritual şi cultural, în timpul căruia s-au intonat cântece religioase şi s-au recitat poezii de către membrii ambelor coruri. Întreaga atmosferă a fost dominată de un adânc simţământ al comuniunii care reuşeşte să-i reîntregească pe românii bănăţeni indiferent unde s-ar afla pe mapamond. Întalnirea celor douş coruri bănăţene creştin-ortodoxe a luat sfârşit cu promisiunea unei noi reîntâlniri. Aceasta s-a realizat pe data de 30.01.2008. Astfel, din nou la invitaţia Prea Onoratului Părinte Protopop Petru Drăghicescu, preotul paroh Ioan Mermeze, alături de soţia sa doamna Silvia Mermeze – referent cultural al comunei Ghiroda insoţiţi de domnul primar Vasile Cinca şi soţia acestuia, doamna Cornelia Cinca au participat la sărbătorirea a 117 ani de activitate corală neîntreruptă a torăcenilor. Cu acest prilej s-au mai numărat printre invitaţi: preotul Berbentia Petru din parohia Govândari, Reşiţa; preotul Petru Toma din parohia Săcălaz, preotul Petru Itineanţu din parohia Obreja, primarul comunei Săcălaz, consilierii comunei Săcălaz, primarul localităţii Fardea Petru Păun şi nu în ultimul rând primarul din Torac.

Reunirea tuturor acestor invitaţi deosebiţi a avut ca scop reactualizarea relaţilor dintre românii care deşi vorbesc aceiaşi limbă, au acelaşi port şi aceiaşi stramoşească credinţă sunt despărţiţi de graniţe.Însă despărţirea şi dorul de ţară sunt atenuate prin munca continuă si neobosită a preoţilor (ca Prea Onoratul Părinte Protopop Petru Drăghicescu şi preotul paroh Ioan Mermeze) şi a dascălilor români (ca de pildă directorul şcolii româneşti din Torac, care indeplineste şi funcţia de dirijor al corului Armonia).Aceşti oameni reuşesc să asigure o continuitate a culturii şi credinţei româneşti din sânul minorităţi române din Serbia. De asemenea ei asigură şi puntea de legătură între vechi şi nou, între fosta vatră sătească a torăcenilor reprezentată de localitatea Săcălaz din România şi noua lor vatră aflată în pusta Banatului, în localitatea Toracu Mare.

In definitiv cea ce s-a îndeplinit prin întâlnirile dintre Prea Onoratul Părinte Protopop Petru Drăghicescu şi Prea Onoratul Părinte Paroh Ioan Mermeze, alături de credincioşii şi membrii ansamblurilor corale Armonia şi Sfântul Gheorghe este unificarea unor părţi ale aceluiaşi trup.

Sentimentul care a rămas în urma acestor manifestări, în sufletul ghirozenilor şi al preotului lor este acela al bucuriie pe care ţi-o dă calitatea de ambasador al propriei credinţe şi culturi.

Un singur lucru şi-ar mai putea dori Prea Cucernicul preot paroh Ioan Mermeze şi membrii corului său: acela ca vizita lor să le fie întoarsă de o vizită a fraţilor români torăceni, în România.

Stefania Maria Silvia Mermeze

studentă la Facultatea de Drept-Timisoara